CASA MEMORIALA I.P. MOLNAR

Casa memorială Dr. Ioan Piuariu Molnar (medic oculist, 1149-1815) – este situată pe strada cu acelaşi nume la numărul 4.

SONY DSC

 

Ioan Piuariu-Molnar s-a născut în anul 1749 la Sadu, din părinţii Ioan, preot ortodox şi Patrasia (sau Pătrăsâia), într-o perioadă extrem de agitată, în care oficialităţile urmăreau ca prin toate mijloacele posibile să-i convertească pe românii ortodocşi din Imperiu la catolicism, în ciuda împotrivirii, uneori violente, a acestora. Mişcarea contra uniaţiei era condusă de clerul ortodox, printre care se număra chiar „popa Tunsu”, nimeni altul decât tatăl lui Ioan Molnar (am văzut mai sus care au fost motivele pentru care acesta a primit respectiva poreclă).

După ce a dobândit primele cunoştinţe în satul natal, demonstrând încă din această perioadă un real apetit pentru învăţătură, îşi va desăvârşi pregătirea mai întâi la Sibiu (unde a şi locuit o vreme împreună cu părinţii săi), în şcoala coloniei aromâne, mai apoi la liceul săsesc de stat, unde învaţă germana, latina şi maghiara şi ale cărui cursuri le absolvă în 1767 sau 1768 .

Primii paşi în meseria de oculist nu i-a făcut însă în şcoală, ci în afara ei, prin preajma anului 1770, după cum el însuşi spunea într-un document redactat în 1776 .

Între 1773 şi 1774 studiază la Viena, unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină. Trece cu succes examenele finale şi obţine diploma şi titlul de magistru oculist, care-i permitea să practice „oculistica” pe întreg teritoriul imperiului (24 octombrie 1774) .

Întors acasă, la Sadu, solicită şi primeşte în anul 1776 numirea în funcţia de medic al săracilor; această calitate îi aducea de-acum stabilitatea financiară, deoarece primea un salariu fix (250 de florini anual). În schimb, avea sarcina de a „instrui în mod sistematic chirurgii desemnaţi de comisia medicală a guberniului în arta operaţiilor de ochi” .

Cariera îi este încununată în anul 1777, când obţine  rangului de protomedicus , mai exact de medic oculist al Marelui Principat al Transilvaniei , devenind primul român care ocupa acest post.

Recunoaşterea oficială a cunoştinţelor sale în domeniul medical şi a faptului că era un foarte bun practician, au făcut ca la serviciile sale să apeleze nu numai membrii unora dintre cele mai importante familii nobiliare ungureşti sau austriece din Imperiu sau Principat, ci şi Alexandru Calimachi, domn al Moldovei, respectiv domnul muntean Alexandru Ipsilanti ; în egală măsură însă, i-a avut în vedere şi pe oamenii simpli, în special pe minerii din Roşia Montană, Zlatna sau Săcărâmb .

O altă preocupare a sa, constantă, a fost legată de înfiinţarea, organizarea şi dezvoltarea învăţământului românesc; astfel, în condiţiile existenţei unei baze legale, Molnar a înaintat o serie de memorii către forurile de specialitate şi către împărat (1782, 1784), în care arăta faptul că românii transilvăneni, din lipsă de şcoli, sunt obligaţi să înveţe în Moldova sau Ţara Românească. Prin urmare, se obliga – dacă ar fi fost însărcinat cu acest lucru – să organizeze învăţământul ortodox din Transilvania, desigur cu sprijinul înaltului cler ortodox . Dacă demersurile sale în acest sens şi în contextul social-politic al vremii nu au fost la nivelul aşteptărilor, putem spune, totuşi, că Ioan Piuariu-Molnar rămâne în istoria învăţământului românesc transilvănean nu atât prin rezultatele obţinute, cât mai ales prin eforturile depuse .

În plan cultural activitatea sa se înscrie în spiritul enciclopedist al epocii, fiind deopotrivă autor, traducător, colaborator sau editor al unor opere de mare valoare, în domenii diferite. Ca autor de carte Molnar este cunoscut graţie operei Economia stupilor acuma întâi izvodită şi dată de Ioan Molnar doftorul de ochi în marele Principat al Ardealului. Cu privileghiul împărăteştii şi crăieştii măriri. În Viena, la Iosif de Kurtbek, împărătesc şi crăiesc de curte a neuniţilor români şi a sârbilor tipograf şi vânzător de cărţi. În anul 1785, retipărită în anul 1808 sub titlul Povăţuire cu praxis către sporirea stupilor.

Lucrarea, apărută într-un moment în care apicultura suscita un interes deosebit (la 8 aprilie 1775 a fost chiar emisă o patentă imperială prin care crescătorii de albine erau scutiţi de dări pe produsele lor), valorifica experienţa autorului, dobândită în urma contactelor cu locuitorii din Sadu şi cu cei din împrejurimile Sibiului .

În 1788 scoate gramatica germano-română cu titlul Deutscher-walachische Sprachlehre. Verfasset von Johann Molnar Königliche Landes Augenarzt im Grossfürstenthum Siebenbürgen, reeditată şi ea în anii 1810 şi 1823 în tipografia sibianului Martin Hochmeister, iar apoi o valoroasă scriere de pionierat în domeniul retoricii limbii române, intitulată Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări. Acum întâiu izvodită pe limba românească. Impodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filozofi şi dascăli bisericeşti (Buda 1798 ).

În calitate de coautor redactează lucrările Dictionarium latino-valachico-germanico-hungaricum şi Hronologia împăraţilor turceşti  (ambele alături de un alt mare cărturar român al vremii, consătean cu el, Samuil Micu Clain ), ultima rămasă din păcate în manuscris.

Ca traducător, Ioan Molnar este cunoscut pentru lucrarea lui Claude Francois Xavier Millot, Elements d’histoire generale ancienne et moderne, tradusă în limba română cu titlul Istoria universală, adecă de obşte, care cuprinde în sine întâmplările veacurilor vechi (Buda, 1800 ).

Traduce, de asemenea, lucrări din domeniul medicinei; între ele o reţinem pe cea dintâi (1793), cea a medicului luxemburghez Andreas Étienne, care îi era coleg la Cluj (Methodus facillima et rustico commodissima pretio quoque levissimo luem veneream curandi (Metod adică învăţătură prea lezne şi proştilor foarte îndemânată şi cu preţ mai uşor a tămădui sfranţul), importantă mai ales prin faptul că, în opinia unor specialişti , este cel mai vechi manuscris medical în limba română cu autor cunoscut.

S-a implicat şi în presă, însă, din păcate, în acest domeniu a înregistrat un eşec total.

Nu la fel au stat lucrurile cu o altă iniţiativă a sa, soldată cu un succes deplin: crearea catedrei de oftalmologie la Academia Claudiopolitană din Cluj. De comun acord cu guberniul Transilvaniei, Cancelaria aulică propunea, la 30 octombrie 1790, ca lui Ioan Molnar să i se acorde tot sprijinul în acest demers, extrem de util pentru „binele public” . Documentul care consfinţea acest fapt, emis de Cancelaria aulică, se încheia astfel: „Este de la sine înţeles că I. Molnar trebuie încadrat între membrii Academiei şi onorat cu titlul de profesor” . Prin urmare, Ioan Piuariu-Molnar este numit inter membra Academiae Claudiopolitanae, la 27 ianuarie 1791, debutând astfel ca profesor în activitatea didactică .  

Pentru întreaga sa activitate, Ioan Piuariu-Molnar a primit, la 21 martie 1792, titlul de nobil (de Müllersheim) , cu toată împotrivirea guvernului.

În urma căsătoriei sale din anul 1783, cu Ana Regina Sebastian (din căsătoria respectivă au rezultat doi copii, botezaţi, în virtutea unor aranjamente încheiate chiar cu ocazia căsătoriei, în rituri diferite: băiatul, pe nume Iosif,  ortodox, iar fata, Ioana, evanghelică – din păcate aceasta a decedat prematur, la vârsta de doar puţin peste un an ). Cu acest prilej Molnar a dobândit case şi terenuri în Sibiu, însă niciodată dreptul cetăţean al acestuia, spre mâhnirea sa.

Un capitol aparte din viaţa lui Ioan Molnar îl reprezintă apartenenţa la francmasonerie, societate secretă cu caracter iniţiatic şi ierarhie internă strictă. Organizată pe ateliere (loji), organizaţia respectivă s-a constituit într-unul dintre mijloacele fundamentale de răspândire a ideilor iluministe în epocă. Membru al lojei sibiene intitulată Sfântul Andrei la cele trei frunze de nufăr (St. Andreas zu den drei Seeblättern) , atestată între anii 1767-1790, Ioan Piuariu-Molnar apare de mai multe ori în registrele lojei sibiene sub numele Molnar, de fiecare dată în legătură cu gradul ocupat de el în structura acesteia la momentul respectiv.

Deşi reprezentant de marcă al iluminismului, el era totuşi adeptul programului imperial de reforme structurale, început de Maria Tereza şi continuat de Iosif al II-lea; cu alte cuvinte, se declara partizan al acţiunii într-un cadrul legal, bine constituit. Dacă privim din această perspectivă, putem înţelege atitudinea lui faţă de răscoala ţărănească de la 1784 („Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”) : credinţa lui era că românii răsculaţi sunt victimele unor erori de procedură, însă se arăta neîncrezător în mijloacele violente pe care moţii răsculaţi le-au ales pentru rezolvarea revendicărilor lor, în primul rând sociale, pe care le considera totuşi, pe deplin justificate.

Deşi a acceptat să intervină ca mediator între răsculaţi şi autorităţi, răscoala lui Horea a fost înfrântă, însă ea a lăsat urmări în conştiinţa lui Ioan Molnar; în aceste condiţii, acţiunile lui viitoare s-au radicalizat, culminând cu implicarea sa (ca redactor şi – mai ales – ca finanţator) în apariţia unei importante lucrări-memoriu, intitulată Supplex Libellus Valachorum (1791).

Redactată – alături de el – de cei mai de seamă intelectuali români ardeleni ai vremii (Samuil Micu Clain, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Iosif Mehesi, Ioan Para, Ignatie Darabant), în contextul Revoluţiei franceze care zguduia Europa, lucrarea consfinţea eforturile îndelungate depuse de aceştia pentru emanciparea politică şi naţională a românilor şi sintetiza lunga serie de memorii şi petiţii înaintate către autorităţi până în momentul respectiv.

Deşi memoriul a fost respins, are meritul de a fi stat la baza tuturor progamelor elaborate de reprezentanţii românilor ardeleni de acum înainte, pentru emanciparea politică şi socială a naţiei lor.

Pentru situaţia locuitorilor din mica aşezare în care s-a născut a manifestat permanent un viu interes. Cu gândul la ei, a reuşit ca în urma întâlnirii pe care a avut-o la Sibiu cu Iosif al II-lea (1783), să-l determine pe împărat să meargă la Sadu, pentru a vedea cu ochii lui modul şi starea în care vieţuiau aceştia. Cu această ocazie el spera să rezolve şi o problemă care îl interesa personal: întemeierea în localitatea natală a unei manufacturi de postav („fabrică de lână” cum va apare în actele oficiale), prin care economia locală şi comerţul românesc ar fi înflorit, iar sădenii ar fi avut de lucru .

Împăratul a acceptat invitaţia şi a venit la Sadu, unde a fost găzduit în casa părinţilor oculistului. Văzând situaţia sădenilor, Iosif al II-lea a poruncit delimitarea exactă a graniţelor dintre hotarul satului şi Cisnădie, iar prin decretul emis (nr. 179 din 26 februarie 1787), se tindea către scoaterea Sadului de sub servitutea Cisnădiei. Oricum, raporturile dintre Cisnădie şi Sadu au fost reglementate juridic şi ulterior .

Totodată, Ioan Piuariu-Molnar rămâne în istorie şi drept primul român transilvănean care a reuşit să întemeieze o manufactură, cu toată opziţia breslei sibiene a postăvarilor – susţinută de magistratul sibian – care-şi vedea atinse interesele. În urma unor memorii către împăratul Francisc I, primeşte în cele din urmă privilegiul exclusiv prin care şi-a putut înfiinţa postăvăria din Sadu, începând cu data de 30 aprilie 1811 , în apropierea terenului pe care se găseşte fabrica de bere – În Seciu .

După moartea sa, Iosif, fiul, ofiţer în armata imperială, nu a putut păstra manufactura, datorită carierei militare care îl împiedica să supravegheze producţia – ca atare, aceasta este scoasă la licitaţie, în 16 martie 1827, fiind adjudecată, împreună cu trei terenuri din vatra comunei, de saşii din Cisnădie, de unde apoi a trecut în proprietatea firmei Zill .

La 16 martie 1815, Ioan Piuariu-Molnar a încetat din viaţă, fiind înmormântat în Biserica din Groapă din Sibiu, ctitorie a naşului său de căsătorie, negustorul sibian Hagi Pop.

dsc09125

 

11209683_952054118180536_4641837319439303546_n

Related posts