Riturile de trecere, practicate la naștere, botez, nuntă, înmormântare

În ceea ce privește riturile legate de diferitele momente ale vieții amintim:

NASTERE

La prima baie a nou-născutului, mama face semnul crucii asupra vasului cu apă în care va fi îmbăiat copilul, iar după baie, apa este aruncată la un loc ferit să nu fie călcată, de regulă la stâlpul cu țâțâna porții. De la naștere și până la botez hainele copilului nu sunt uscate afară.

BOTEZ

La botez, care este făcut la 6 săptămâni după naștere(după ce s-a împlinit „sorocul“ lehuziei ca și mama să se poată veseli în voie împreună cu toţi invitaţii), nașa când pleacă cu pruncul să-l boteze, în casă zice: „Duc un păgân și-aduc un creștin“. La întoarcere acasa cu pruncul la părinţii săi zice: „Am dus un păgân și am adus un creștin“. Pe masa acoperită cu o velinţă frumoasă este așezată o pită și o sticlă cu vin. Este așezat capul copilului pe pită (pâine) pentru ca să fie veșnic îndestulat în viaţă. Părinţii iau apoi copilul în braţe. După care urmează masă mare – prânzul copilului, adică masa de botez cu nașii, părinţii copilului și invitaţii, la Căminul Cultural.

Este de menţionat că atât cu prilejul prânzului cât și cu ocazia vizitei făcute lehuzei, vizitatorii pun sub căpătâiul copilului, bani „ca să nu-i ia somnul. Mai aduc, de asemenea, hăinuțe, prăjituri, sucuri, băuturi – ”ploconul” copilului și al mamei.

 NUNTA

Căsătoria a fost de când se știe evenimentul de importanță capitală din viața oricărei jună sau a aoricărui june, pentru că prin căsătorie tânăra pereche pășește în rândul celor care și-au statornicit cel mai demn mod de viață socială, respectat șiprețuit de întreaga societate din care face parte.pregătirile petru acest eveniment sunt intense și încep cu cel puținun an înainte, când mirii sau socrii ”tomnesc” sala Căminului Cultural  pnetru desfășurarea evenimentului. Tot în această perioadă ”se arvunește” și muzica, lăutarii care vor întreține atmosfera pe parcursul desfășurării ”ospățului”, dar și bucătarul care va pregăti bucatele ce vor umple mesele ospețenilor.

sadu-nunta-1

Ritmul pregătirilor se mai încetinește, urmănd a căpăta din nou intensitate cu o duminică înaintea nunții, când mirii însoțiți de nașii mari și ”ficiorii de nuni”, gătiți în haine de sărbătoare merg la biserică, unde ”pun floare”, adică preotul anunță oficial căsătoria celor doi. Tot atunci sunt trimiși prin sat ”chemătorii” – oameni de încredere , atât din partea socrului mare, cât și din partea socrului mic –  care invită oamenii să ia parte la eveniment: ”Socrul (mare sau mic) și soacra (mare sau mică), cu tinerii deîmpreună, vă invită să luați și dumneavoastră parte sâmbătă la ospăț”.

În ziua de joi, din săptămâna care precede nunta, bărbații sacrifică animalele (porci, viței, oi) din care va fi pregătită mâncarea. În acest timp femeile taie găinile, le jumulesc și le curăță.

Ziua de vineri începe dis-de-dimineață, feciorii, prieteni ai mirelui și ai miresei, pleacă în pădure pentru a aduce brazii ce vor împodobi porțile mirilor, ale nașilor, ai bisericii unde va avea loc cununia religioasă și ale Căminmului Cultural.

Femeile pregătesc bucatele pentru masa de sâmbătă, iar mireasa pregătește ”plăcinta miresei”, un aluat cu nucă, griș și gem, pe care o va duce soacrei mari pentru a o îmbuna.

Seara la casa mirelui vine mireasa, însoțită de părinți, de rude și de prieteni, care îi aduce acestuia cămașa, frumos cusută, înflorată și călcată și pălăria la care a aprins floarea de mire; acestea le va îmbrăca mirele duminică seara. Apoi întreg alaiul se deplasează la Căminul Cultural, unde așteaptă feciorii care vor veni cu steagul (o prăjină lungă înfășurată cu panglică tricoloră, în spirală, peste care sunt fixate păsturi negre brodate cu trandafiri roșii și ciucuri; peste aceste păsturi de-o parte și de alta sunt prinse bertelii tricolore, pe care sunt cusute în zig-zag șnururi negre cu mărgelușe albe; în vârful steagului este legat un buchet de busuioc, având în mijlocul lui un clopoțel și o năframă de mătase roșie atârnată). Steagul simbolizează tinerețe, frumusețe, bărbăție, de unde și zicala ”Frumos ca un steag!”. Mirele trebuie să cumpere steagul de la feciori, iar sâmbăta, acesta va fi purtat în fruntea alaiului de către unul dintre feciori.

Sâmbătă dimineața, mirele, gătit ”ca o floare”, mai merge repede pe la invitații lui, reînnoind chemarea și oferindu-le plosca cu vin, pentru ca în felul acesta invitații să vadă cu ce vin vor fi serviți la masă.

În acest timp, la casele socrilor încep să sosească invitații la nuntă.

Plecarea se face de la mire, cu o primă oprire la casa nașilor mari, acolo unde se află și cele două perechi de ”ficiori de nuni” (nașii mici). Închină un pahar cu rachiu spun ”Tatăl nostru” și pornesc împreună spre mireasă.

La mireasă, atât mirelui și nașilor, cât și celorlalți invitați li se pun în piept flori, iar mireasa primește de la mire buchetul. Înainte de a pleca spre Starea Civilă, miresei i se cântă GOGHEA.

Textul acestui cântec redă într-un mod nostalgic acel aspect real că de-acum înainte pentru ea începe o viață nouă. Vor înceta momentele lipsite de griji, va trebui ca soție să se dedice altor preocupări mult mai importante. Nu va mai fi răsfățata mamei sale ca fată, va trebui să-și urmeze soțul, se va sili să-l îngrijească și se va dedica nevoilor gospodărești pentru viitoarea ei viață familiară.

Ia-țî mireasă goghea bună,
De la tată de la mumă,

Gogheo, drăguceaua noastră (refren)

De la frați de la surori,
De la grădina cu fl ori

Refren

De la fir de busuiocu
De la drăguțu(l) cu jocu

Refren

De la fir de lămâiță,
De la dreaga de uliță

Refren

De la fir de siminicu
De la dragu(l) de voinicu

Refren

De la fir de iarbă mare
De la draga de șestoare

Refren

Ieși mireasă pân-afară bis

Refren

De te uită-n sus și-n josu
Că-ți vine-un mire frumosu

Refren

Pe-un cal alb plin de-asudori
Nu-i asudat de-asudori

Refren

Că-i împodobit cu fl ori bis

Refren

Iar în coama calului
Este-o țântă poleită

Refren

Da nu-i țântă poleită
Că-i mireasa-mpodobită

Refren

Toți caii beau și toți mâncă
Și n-au grijă să se ducă.

Refren

Numai calu(l) mirelui bis

Refren

Nici nu bea nici nu mâncă
Făr-nechează să se ducă

Refren

Că pe tine-o să te ducă
Gogheo, drăguceana noastră
Peste munți în alte curți
La părinți necunoscuți

Refren

Și la frați neîntrebați
La surori fără dureri

Refren

Nu ți-i milă soacră mică
Să dai fata pe nimică?

Refren

Pentru un păhar de vin
Să dai fata la străini?

Refren

Pentru-un pic de veselie
Să-ți dai fata pe vecie

Refren

Ridică-ți Gogheo sovonul bis

Refren

Și te uită socru-tău
Seamănă cu taică-tău?

Refren

Ridică-ți Gogheo cununa bis

Refren

Și te uită soacră-ta
Semănă cu maică-ta?

Refren

La plecare, mirele bagă bani sau un cadou în sănul soacrei mici, gest simbolic de mulțumire pentru că i-a dat fata. Întreg alaiul se deplaseză spre Primărie, unde se va face cununia civilă, iar apoi spre biserica unde mergea mireasa, cât timp a fost fată, pentru cununia religioasă. La ieșirea din biserică, nuntașii joacă câteva jocuri în fața bisericii și mai apoi la intrarea în Căminul Cultural unde va avea loc petrecerea.

În prima seară a nunții, se fură pantoful miresei, de către un copil, iar tinerii, prieteni ai mirelui vor fura mireasa; răscumpărările sunt suportate de către nași. Petrecerea se încheie în zorii zilei.

sadu-nunta-2

Duminică, spre seară alaiul pornește din nou la drum, da această dată, costumați în portul popular specific. Traseul este asemănător cu cel din ziua anterioară; se merge din nou la nași, la mireasă, apoi la Căminul Cultural pentru continuarea ospățului. Pe tot parcursul traseului, nuntașii sunt însoțiți de muzicanți.

Nunta se încheie luni, cănd se face grătarul din carne de oaie.

 

INMORMANTARE

Trecerea omului din viața plină de năzuințele lui avântate de bucuriile ca și de greleleîncercări și multiplele lui griji și preocupări, la eterna veșnicie a morții, este momentul cel mai dramatic, mai zguduitor dar și cel mai dureros. De acest îngrozitor moment al vieții și al morții sunt legați o seamă de factori care contribuie la împlinirea acestui tragic deznodământ. Cântecul lugubru în liniștea nopții de ciovică (cucuvea) pe creasta acoperișului sau în găurile întunecoase ale hornului casei, ori cântatul cocoșesc al găinii și mai ales hăulitul trist al câinelui sunt tot atâtea semne prevestitoare de moarte.

Moartea omului este de multe feluri, moarte fulgerătoare datorită unor grave accidente, fie de mașină, fie aeriană, fie navală la care se mai poate adăuga moartea cauzată de infarct și de cancer ori din alte cauze. Moarte de lungă durată, datorită unei boli incurabile este moartea cea mai chinuitoare și cea mai grea – În astfel de ceasuri, bolnavul este spovedit și împărtășit din șase în șase săptămâni, iar dacă totuși pătimește greu, i se scot bani de obște și i se face maslu. Când muribundul se află în starea cea mai grea și totuși nu poate muri, atunci sunt indicii că are pe conștiință un greu păcat nemărturisit. Este chemat preotul care îl spovedește. După mărturisirea păcatului și după cuvintele cereri de iertăciune, este împărtășit. I se așează în mână o lumânare și astfel ușurat de povara păcatului mărturisit își dă obștescul sfârșit.

Din clipa morții ceasul din casă este oprit. Oglinda este acoperită cu o cârpă neagră. Casa rămâne nemăturată până ce mortul e dus la groapă. Cel dintâi cei se face mortului este scalda.I se face deci baia, se șterge și este îmbrăcat cu cele mai bune haine, după care este așezat în copârșeu (sicriu) cu capul sprefundul casei „de dinente” iar cu picioarele spre ușă.

În timpul celor trei zile cât mortul stă în casă, la capul lui ard lumânările aduse de rudeniile, prietenii și cunoscuții săi. În tot acest timp mortul este permanent privegheat, de unde și cuvântul priveghi, atât pentru grija lumânărilor care ard încontinuu dar se obișnuiește să se facă privegheatul mortului mai ales noaptea în mod permanent din partea rudelor mai apropiate cât și vecinii lui. Prin acest priveghi se dă posibilitatea familiei să se ocupe cu pregătirea celor necesare înmormântării, cât mai ales pregătirii pomenirii. În tot acest timp este obiceiul ca cei mai apropiați ai decedatului, femeile să se cânte, să bocească. Bocetele scot în evidență durerea și părerea de rău după ce care de-acum nu va mai fi printre ei. În aceste bocete sunt plânși părinți, frați și surori, fete mari și feciori, precum și copiii.

În dimineața zilei a treia, la ora 14 clopotele prin sunetul lor dau de știre că preoții însoțiți de cantori, de paraclisier, de proporeii și doicopii costumați și cu sfetnice, se îndreaptă spre casa celui decedat. Slujba de înmormântare se face în curte dacă vremea este prielnică, iar dacă este vreme ea, în biserică. Pe masa din fața preoților este așezată creanga de măr, care înfiptă într-un colac mare, naporojna – și care la rândul lui este înconjurat de alți colaci de diferite forme și mărimi. După terminarea slujbei (îngropării) înmormântării, preotul rostește o predică scoțând în evidență faptele bune și calitățile alese ale decedatului. Prin glasul preotului, mortul cere cuvenitele iertăciuni de la familia sa, de la rude, precum și de la cei care sunt prezenți și-l petrec pe ultimul său din lumea aceasta. Apoi este acoperit cu pânză albă pe care o stropește cu vin făcându-i semnu crucii. Îi este bătut capacul și cantorii cântă în veci pomenirea lui.

De regulă, după terminarea slujbei, un grup de femei cântă mortului un viers, pregătit special și din conținutul căruia reiese faptele lui cât a trăit. O dată terminată și această cântare, poporul care e de față, se regrupează ca să conducămortul la cimitir.În fruntea cortegiului funerar este omul care duce crucea răposatului. Îi urmează cel care duce cu grijă creanga de măr împodobită cu covrigei, scovergi, mere, nuci și zaharicale. Vin apoi proporii și, cei doi copii cu sfeștnicele. Ei sunt urmați de cantori și de preoți. În urma preoților urmează copârșeul cu mortul, după care vine familia lui, rudele apropiate care se cântă după mort până la groapă. Le urmează mulțimea de săteni, care au ținut să conducă mortul până la groapă. Între timp se fac popasuri – hodini – iar la ultima hodină se împart bani la cei ce-l duc, să plătească mortul vămile.

Groapa este făcută din timp în cimitir de către vecinii mortului. Dacă se întâmplă ca săpând groapa să dea peste oseminte ele se strâng cu grijă și se pun într-o traistă făcută din pânză alba.

Dacă mortul cât a trăit a avut parte de mai mulți fini, atunci copârșel lui este purtat de aceștia pe umeri, dând întregului cortegiu funerar un aspect mai impunător sau este dus cu un car. La marginea gropii se mai citește o rugăciune,după care copârșeul este coborât în groapă. Traista cu oseminte este stropită cu vin și lăsată la capătul copârșeului citindu-se ectenia de pomenire, iar groparii astupă groapa.

Preoții întorși la capela cimitirului, unde este mărul cel împodobit, împart covrigii, scovergile, merele, nucile și bomboanele copiilor veniți de obicei la asemenea împrejurări. Colacii mărului sunt împărțiți preoților, cantorilor, iar nașii decedatului primesc colacii peste mormânt într-o traistă din pânză albă și în care familia mortului a mai pus o cană, sare și o lingură.

Cei care au condus răposatul pe ultimul lui drum și după terminatrea mormântării sunt invitați la pomană de un membru al familiei. După ce s-a servit pomana li se dă și câte un colac. La plecarea de la masă, toată lumea dă mâna cu cel mai apropiat al mortului, zicând: „Dumnezeu să-l hodinească, de unde a-ți golit Dumnezeu să împlinească”.

Parastasele de nouă zile, de șase săptămâni, de șase luni și de un an se fac la biserică duminica, după terminarea slujbei. La ieșirea din biserică se împart colaci și vin, cu pahare cu tot.