ISTORICUL LOCALITĂȚII

Obârşia comunei Sadu se pierde în negura vremurilor, fiind socotită pe drept cuvânt una dintre cele mai vechi aşezări rurale de pe pământul Transilvaniei. Denumirea Sadu s-ar părea că are origine slavă, însemnând mlădiţă sau grădină. Nu întâmplător comuna poartă acest nume, pentru că, pe bună dreptate aceste locuri sunt de un pitoresc unic cu ape limpezi cristaline, cu codri mari şi de nepătruns, bogaţi în masive păduri de brad mai ales, de fag, de stejar precum şi de alte esenţe, cu goluri de fânaţe pe văi şi pe dealuri, cu pajişti de păşunat cu iarbă grasă şi frumoasă ca mătasea de pe golurile munţilor ei, ce îi dau prin acest aspect atât de variat, o frumuseţe naturală asemenea unei grădini.
Râul care străbate comuna Sadu chiar prin mijlocul ei, şi-a luat acest nume şi i se spune „Râul Sadu”, iar valea pe care o străbate se numeşte Valea Sadului.
Prima atestare documentară datează din anul 1383, într-un contract încheiat între comuna Sadu şi municipalitatea sibiană, având ca obiect paza frontierei de către sădeni.
Aşezare de oameni liberi, organizată în obşte sătească, condusă de un cneaz, comuna Sadu ajunge după cucerirea Transilvaniei de către regii unguri dependentă de comuna Cisnadie, locuită de saşi,fiind vândută în anul 1411 de Margareta Geleb de Vingard, văduva comitelui Cisnădiei.
De la acea dată până după primul război mondial, comuna poartă nenumărate procese cu comuna Cisnădie pentru utilizarea păşunilor, pădurilor şi stabilirea graniţelor, care au suferit dese modificări, cele mai multe în defavoarea sădenilor, până la sfârşitul celui de al doilea razboi mondial, când sădenii recuperează şi hotarul Tocile, unde astăzi se află satul de vacanţă.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, împăratul Iosif al II-lea pentru a pune capăt încordărilor, la 26 februarie 1787 prin Decretul imperial nr. 179, care primeşte formă executorie şi este aplicat abia în anul 1799, şterge starea de iobăgie faţă de comuna Cisnădie, consemnându-se situaţia hotarului dintre cele două comune în situaţia de astăzi. Această realizare a fost obţinuţă în urma vizitei în comuna Sadu a împăratului Iosif al doilea, la insistenţele doctorului Ioan Piuariu Molnar care era binecunoscut împăratului. După moartea împăratului, sădenii pierd din nou o parte a hotarului în favoarea saşilor din Cisnădie.
Litigiul pentru pământ a ţinut de la 1788 până la 1913. El a dat naştere , pe lângă planşele topografice de la 1788 şi 1800, la încă două în anii 1885 şi 1913. A fost un proces greu în care sădenii şi-au apărat cu îndârjire drepturile dobândite cu atâta trudă şi cu atâtea sacrificii.

Despre sădeni
Sădenii sunt oameni la fel ca toţi cei din mărginime:harnici, chipeşi, cu mersul drept şi sprinten, cu sufletul deschis către sincerităţi, dacă oaspetele lor dă semne de încredere şi bunătate desăvârşită. Dacă nu, circumspecţia îi face să rămână retraşi în sinea lor, ori, dimpotrivă, după ce şi-au cântărit îndelung musafirul ce le intră în ogradă, să-şi afişeze mândria, ocoşenia lor specifică stării care le germinează faptele, şi bune şi rele. Faptele şi gândurile bune ale sădenilor de ieri şi de azi copleşesc pe călătorul oprit într-un popas, cât de scurt, în localitatea din mărginime. El le va observa, mai întâi, în înfăţişarea aşezării, a caselor ei, a drumurilor, a curţilor care sunt frumoase, îngrijite, cu gust evident către bunăstare, cu simţul economiei gospodăreşti. Le va deduce din rostirea gândurilor oamenilor, din comportamentul lor, din visele ce le încolţesc zi de zi în suflete, din dorinţa lor de a fi mereu în pas cu ritmul civilizaţiei contemporane. Sădenii de azi, la fel ca moşii şi strămoşii lor, sunt, în general, firi optimiste, tenace, care nu se lasă înduplecate, nici îngenuncheate de greutăţi, chiar dacă acestea sunt mari. Fatalismul pare să fie, la ei, un sentiment, o atitudine, o concepţie pe care nu le cunosc. Din optimism, din încredere în viaţă, izvorăşte, desigur umorul lor. Umor afişat cu dezinvoltură în conversaţiile obişnuite, dar care îşi găseşte ecou şi în creaţia spirituală locală, în cântecele lor, în jocuri, în oraţiile de nuntă. La înmormântări, când pleacă dintre ei consăteni de-ai lor dragi, stau gravi şi meditează la soarta celui care i-a părăsit pentru totdeauna. Îi laudă faptele vieţii şi se gândesc la propria lor soartă, cu tristeţe. O clipă însă numai, fiindcă tot viaţa este aceea care îi determină, repede, nu să-l uite pe cel plecat, dar să înţeleagă realist rostul lor aici pe pământ, în Sadu şi în locurile unde muncesc, la Sibiu, la Cisnădie sau în alte părţi de ţară unde s-au adunat, iarăşi pentru o clipă, să-l conducă pe ultimul drum pe cel care va rămâne printre ei cu amintirea întâmplărilor vieţii lui stinse.

Sădenii de azi au convingerea necesităţii muncii, ca izvor al bunăstării lor materiale, dar şi ca o tradiţie transmisă din tată în fiu. Au mândria că aparţin unei colectivităţi umane stabilită de secole în acest perimetru geografic, străjuit, în zare, de culmile munţilor şi traversat, de milenii, de râul care le-a dat numele aşezării. Ei nu uită istoria ascendenţilor lor, fie că au fost ciobani, tăietori de lemne în pădurile de prin împrejurimi, ori lucrători în înjghebările industriale demult înfiinţate pe meleagurile natale. Nu-i uită pe marii lor exponenţi, luptători pentru drepturile satului lor, ale celorlalţi oameni de o limbă şi de o lege cu ei de pe întreg cuprinsul ţării româneşti. Cum ar putea să uite oamenii din Sadu zilelor noastre pe protopopul „Tunsu”, pe fiul acestuia, Ioan Piuariu Molnar, pe Samuil Micu sau pe Inocenţiu Micu Klein, personalităţi care s-au născut toţi sub acelaşi soare ale cărui raze binefăcătoare le încălzesc paşii oamenilor din Sadu de azi.

  Ioan Hanea (50,3 KiB, 84 hits)

  Ioan Micu Klein (159,8 KiB, 628 hits)

  Ioan Piuariu Molnar (118,8 KiB, 74 hits)

  Protopopul Ioan Piuariu (54,5 KiB, 69 hits)

  Samuil Micu (120,4 KiB, 80 hits)